Cand vine vorba despre cultura rastafariana , factorul esential este muzica. Este mijlocul prin care restafarienii reusesc sa transmita si sa-si faca cunoscute principiile si valorile. Si ne este accesibil. Orine vrea sa le cunoasca, sa isi deschida urechile si sa asculte atent la ce au de spus.

Si pe de alta parte, nu intotdeauna este necesar sa transmita ceva prin cuvinte, ci pur si simplu, prin muzica. Suntem fiinte umane capabile sa rationeze. Ne deschidem ochii, constientizam anumite valori, insa trebuie sa le trecem prin filtrul ratiunii noastre si sa le adaptam la lumea in care traim. Nu tot timpul suntem deschisi la noi invataturi. Uneori trebuie sa rationam si singuri si sa devenim mai constienti de ele. Si atunci nu mai ai nevoie de o voce care sa iti spuna ceva, ci ai nevoie de o stare meditativa in care sa iti auzi propriile ganduri. Poate ca unii prefera sa faca asta in liniste. Altii au nevoie de un factor care sa amplifice starea. Subiectivismul ma determina sa spun ca acel factor poate fi dub-ul – fara voce, poate doar fragmente din versuri, o muzica instumentala pe care usor te poti abandona propriilor ganduri, emotii, trairi.

Ma rog, dar bineinteles aici a intervenit subiectivismul. Sa revin insa cu partea obiectiva a articolului – originile si evolutia.

Dub-ul isi are originile in muzica raggae a anilor ‘60. De cele mai multe ori exista remixuri dub ale pieselor deja existente, din care s-a scos partea vocala. De exemplu, formatia The Abyssinians are un album roots “Satta Massagana”, si un album dub, “Declaration of Dub”, in care sunt remixuri dub ale pieselor de pe “Satta Massagana”.

Intr-o piesa dub ies in evidenta bass-ul si tobele, uneori fragmente din versuri, care se repeta, poate sunete gen tunete, fulgere, apa curgatoare, pasari cantand. Totusi, efectele care fac o piesa dub usor recognoscibila sunt ecoul si reverberatia. Cam atata despre caracteristicile principale.

In 1970, apare primul album raggae in totalitate instrumental. Este vorba despre “The Undertaker”, de Derrick Harriot, prelucrat de Errol Thompson. Initial, piesele dub erau cunoscute ca fiind variante raggae instrumentale. Abia in 1973, acest nou mod de a face muzica a capatat numele de DUB. Exista cerinte pe piata pentru acest gen nou aparut si asta determina o evolutie rapida a sa.

In acelasi an, apare primul album 100% dub, “Blackboard Jungle Dub”, de Lee “Scratch” Perry. Insa, inovatorul acestui gen apare abia peste 2 ani, in 1975 – King Tubby – sau cel putin asa este cunoscut oficial si international. Primele sale albume, aparute in acel an – “King Tubby Meets The Upsetter At The Grass Roots Of Dub” si “Surrounded By the Dreads at the National Arena” – i-au adus acestuia recunoasterea mondiala ca promotorul acestui gen.

Din 1980, noul centru al productiilor dub devine Marea Britanie, cei mai celebri exponenti fiind Mad Professor si Jah Shaka, iar in Jamaica isi face un nume The Scientist.

Din ’90 incoace in dub intra diverse alte influente: techno, jungle, dubstep, drum and bass, house, trip hop, muzica ambientala, etc. De altfel, acest gen a si influentat mult alte genuri, gen punk-rock.

Totusi, revenind la Jamaica (si poate un pic la subiectivismul meu)– dub-ul “traditional” ramane un mesaj fara cuvinte care iti ofera o portita de scapare din social in linistea propriilor ganduri.

Alte articole pe Jah Army: